Obiectivele terapiei ocupaţionale

            Terapia ocupaţională este un mijloc terapeutic care utilizează activităţi productive şi corporale pentru restabilirea capacităţii funcţionale normale sau dezvoltarea compensatorie a funcţiilor restante sănătoase, precum şi pentru neutralizarea tulburărilor de comportament, încât individul să poată să se autoservească, deplasa cu mijloace de transport speciale sau în comun, să practice anumit jocuri, sporturi, activităţi zilnice (ADL) sau chiar să-şi exercite profesia.

Obiectivele terapiei ocupaţionale sunt:

1. Educarea sau reeducarea motorie;
2. Educarea sau reeducarea gestuală. In cazul reeducări corectează, simplifică sau automatizează gesturile deficitare sau incorecte (readaptare funcţională) pentru asigurarea independenţei psihosociale a individului.
3. Atenuarea şocului psihic la revenirea pacienţilor în societate, prin trecerea de la inactivitate forţată la activităţi crescute;
4. Stimularea gândirii pozitive;
5. Stimularea încrederii în sine şi crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea firească a personalităţii, acest scop apare pregnant în cazul persoanelor cu handicap major: malformaţii congenitale; infirmitate motorie cerebrală; sechele poliomelitice; paraplegii postraumatice, alte boli cu caracter invalidant.

Prin terapia ocupaţională se urmăresc efectele:

·                    Promovarea unei mişcări a cărei forţă şi amplitudine vor creşte treptat. Prin işcare se efectuează deplasarea unui segment corporal (de exemplu a unei membru în raport cu celălalt); mişcarea este rezultantul acţiunii unei muşchi stimulat de contracţia muşchilor sinergice).

·                    Promovarea unui ansamblu de mişcări utilitare care iniţiază şi dezvoltă alte calităţi ale muşchiului, mai fine şi mai elaborate şi care solicită participarea susţinută a sistemului nervos; e vorba de viteză, ritm, ..., economie, armonie (psihomotrici). In caz de eşec ireductibil, se vor folosi compensaţiile.

Terapia ocupaţională are două determinări:   - specifică funcţională;

- nespecifică, globală (sau ocupaţională).

            Activităţile practice utilizate sunt sistematizate cu mai multe clase, terapeutul recomandând practicarea unei sau mai multor clase – recomandarea este procedată de un  bilanţ complex, şi anume:

-          bilanţ cutanat, important în condiţiile aplicării unor proteze sau orteze;

-          bilanţ neurologic;

-          bilanţ funcţional care cuprinde: bilanţ articular, muscular, al aptitudinilor gestuale şi al nivelului de independenţă în viaţa cotidiană (autoîngrijire, autoservire posibilităţi de comunicare şi deplasare);

-          analiza efectelor activităţilor susceptibile de a fi realizate din punct de vedere cinetic, organe şi fiziologic;

-          alegerea scopului activităţii practice;

-          obţinerea acordului şi a participării pacientului.

Indicaţii metodice:

1. Să fie profesia pacientului sau, dacă e posibil, o ocupaţie obişnuită, cunoscută: tricotat, brodat, tâmplărie, împletit de nuiele ş.a.
2. Să fie simplă, uşor de înţeles şi de executat;
3. Să fie utilă, iar produsele să poată fi comercializate;
4. Să fie adaptată caracteristicilor ergofuncţionale ale segmentelor care trebuie recuperate (Ex. pe recuperarea mâinii se vor indica activităţile cu solicitarea prehensiunii);
5. Să fie variată pentru a evita monotonia;
6. Să fie executată în grup, pentru a avea emulaţia;
7. Să solicite efort progresiv: ritmul şi intensitatea activităţilor să cunoască, iar perioadele de repaos să se scurteze;
8. Intregul proces al muncii va fi îngreunat prin mijloace specifice cazului: instrumente din ce în ce mai grele, manevrabile din poziţii din ce în ce mai dificile, materiale de prelucrând din ce în ce mai rezistente, activităţi practice din ce în ce mai fine.

In acest fel pacientul îşi redobândeşte capacitatea funcţională şi de muncă normală sau cât mai aproape de normal.

9. Să se execute permanent sub supravegherea cadrelor de specialitate pregătite tehnic şi cu calităţi pedagogice ce le recomandă.