Evaluarea este un proces de culegere de date, identificare
de probleme, formulare de ipoteze şi luare de decizii pentru intervenţia terapeutică.
Se face cu ajutorul unor metode de screening : anamneza, interviul, observaţia,
teste standardizate şi nestandardizate.
In terapia
ocupaţională performanţei ocupaţionale şi a componentelor acesteia stă la baza
stabilirii obiectivelor şi strategiei tratamentului.
Evaluarea
parcurge mai multe etape:
-
evaluarea iniţială, înaintea începerii tratamentului
-
reevaluările periodice, pe parcursul alicării
tratamentului.
Evaluarea iniţială este esenţială pentru stabilirea planului
de tratament. Reevaluările au ca scop aprecierea eficienţei tratamentului în
stabilirea unor ajustări în plan de tratament, în eliminarea obiectivelor
imposibile de realizat, în eliminarea obiectivelor deja atinse şi adăugarea
unora noi.
Raţionamentul
clinic este metoda prin care se stabilesc strategiile de tratament, in funcţie
de problemele identificate în timpul evaluării; tratamentul va fi adaptat
specificului individual al bolnavului.
Se
desfăşoară în şase stadii:
- Obţinerea
informaţiilor din documentele medicale ale pacientului.
- Selectarea
planului de evaluare pe baza diagnosticului, prognosticului şi capacităţii
pacientului de a coopera şi a participa la evaluări.
- Implementarea
planului de evaluare şi realizarea testelor selectate pentru pacient.
- Definirea
problemelor şi cauzelor posibile.
- Definirea
obiectivelor de tratament pe baza listei de probleme a pacientului.
- Aprecierea
eficienţei planului de evaluare şi fizibilitatea rezultatelor evaluării.
Evaluarea iniţială cuprinde:
-
aprecierea obiectivelor pacientului;
-
abilitatea funcţională;
-
deficitul în sfera performanţei ocupaţionale.
Deasemeni de vor efectua:
-
evaluarea mediului social, cultural şi fizic al
pacientului;
-
identificarea factorilor de mediu cu rol facilitator,
dar şi cu rol nefavorabil.
Structura tratamentului pe aceste baze solicită maximum de
participare a pacientului la procesul de tratament.
Metode de evaluare:
- Documentul
medical (foaia de observaţie) furnizează date privind:
-
diagnosticul;
-
prognosticul;
-
istoricul bolii;
-
regimul de tratament curent;
-
date sociale (condiţii de viaţă şi de muncă);
-
date psihologice;
-
alte tratamente recuperatorii urmate;
-
evoluţia şi tratamentul zilnic.
Pe baza acestor informaţii se vor selecta procedeele de
evaluare.
2.
Interviul serveşte la aflarea modului în care pacientul
percepe rolul ocupaţional, disfuncţia nevoilor pe care le are, obiectivele pe
care şi le propune terapeutul va trebui să dea relaţii pacientului despre
terapia ocupaţinală şi rolul ei în programul de reabilitare.
Terapeutul va culege informaţii
despre familie şi comunitatea în care trăieşte pacientul, despre rolul săi în
activitatea profesională, istoricul de educaţie şi muncă, preocupările din
timpul liber şi mediul de viaţă în care bolnavul se va reîntoarce la externare.
Sunt importante şi informaţiile
despre felul în care bolnavul îşi petrece timpul liber.
3.Orarul zilnic. Pacientul va fi solicitat să dea
date amănunţite despre modul în care îşi desfăşura activitatea într-o zi sau
într-o săptămână, înainte de debutul bolii, interesează:
- ora trezirii;
- activităţi din cursul dimineţii – pe ore;
- igiena;
- îmbrăcatul;
- activităţi: profesionale, casnice, de petrecere a timpului
liber;
- îngrijirea copiilor;
- odihna;
- activităţi sociale;
- cina;
- activităţi din cursul serii – pe ore;
- activităţi de relaxare;
- pregătirea pentru culcare;
- somnul din cursul nopţii.
Se va nota
durata fiecărei activităţi. Dacă pacientul are tulburări de memorie/comunicare
datele se vor obţine de la membrii familiei.
Al doilea orar zilnic culege date
despre schemele de activitate după debutul
bolii. Se va nota cine îl ajută pe pacient să-şi desfăşoare activităţile
zilnice şi câtă asistenţă necesită.
Din
compararea celor două orare se vor trece concluzii despre nevoile, obiectivele
şi etaloanele la care se raportează pacientul, satisfacţiile şi insatisfacţiile,
relaţiile interpersonale şi motivaţia pe care o are pentru a participa active
la procesul terapeutic.
Obiectivele
tratemntului se vor ierarhiza pe baza priorităţilor şi nevoilor pacientului.
Terapeutul
are ocazia să vadă dacă pacientul este o persoană activă, antrenată în
activitatea zilnică va cunoaşte rolurile interesel, activităţile pacientului şi
se vor aprecia posibilităţile reale de a se reface capacitatea funcţională.
Observaţia. Unele aspecte ale evaluării
se vor baza pe observarea pacientului în cursul interviului şi de tratament şi
reevaluare. Se observă postura, schema de mers, felul în care se îmbracă,
prezenţa unor diformităţi, expresia feţei, tonul vocii, modul în care vorbeşte
şi gesticulează, eventualele atitudini antologice (care calmează durerea).
Terapeutul
va observa şi modul în care bolnavul desfăşoară activităţi de autoîngrijire,
active casnice, de mobilizare şi transfer, pe care le execută în mediul real
sau simulate. Se va determina nivelul de independenţă, viteza de execuţie,
abilitatea, necesarul de echipamente speciale şi posibilitatea (care se poate
face) tratamentului ulterior.
Procedee
de evaluare formală. Evaluarea corectă a performanţei este o
responsabilitate majoră a terapiei ocupaţionale. Pentru evaluare se utilizează
teste standardizate şi probe nestandardizate. Evaluarea câştigă în
obiectivitate dacă se folosesc instrumente.
Evaluarea
standardizată utilizează teste pe baza cărora se stabilesc nişte scoruri. Pe
baza unor norme se compară scorul persoanei evaluate cu cel al grupului etalon.
Folosirea testelor standardizate permite
o evaluare cantitativă, obiectivă, consistenţă şi valabilă. Se folosesc în domeniul deprinderilor motorii
a dexterităţilor normale deprinderilor profesionale,
inteligenţei, funcţiilor senzoriale – motorii, personalităţii.
Probele
nestandardizate folosesc evaluarea subiectivă şi nu are criterii pentru
stabilirea unui scop. Rezultatele şi interpretarea testelor nestandardizate
depind de experienţa testatorului (exemplu evaluarea forţei musculare).
Terapia biomecanică, mijloace terapeutice. In mod tradiţional, terapia ocupaţională
foloseşte artele şi meseriile ca modalităţi terapeutice. In 1934 Willard şi
Shackmann afirmau “că terapoa ocupatională contracţia musculară şi muşcarea articulară
sunt obţinute prin folosirea de către pacient a segmentului lezat, în cursul
unor activităţi constructive.” Fizioterapeutul foloseşte ca mijloace terapeutice
agenţi fizici şi exerciţiile fizice, iar terapia ocupaţională foloseşte
activităţi practice complementare. De aceea, este bine în terapia ocupaţională
să fie precedată de fizioterapie.
In ultimii
ani terapia ocupaţională nu se limitează numai la folosirea artelor şi
meseriilor ca mijloace terapeutice; pe lângă acestea se folosesc şi exerciţii
terapeutice, genţi fizici, tehnici de facilitate şi de inhibiţie, mijloace care
aparţin în mod tradiţional terapiei şi kinetoterapiei. Acestea sunt folosite
deoarece stimulează dezvoltarea abilităţii de a desfăşura activităţi practice.
Activităţi practice. Unul
din principiile de bază ale terapiei ocupaţionale stabilit de Dunton în 1918
este acela că activităţile ocupaţionale trebuie să aibă o finalitate utilitară
sau mintale. Activităţile practice au un scop autonom şi intrinsec, pe lângă
funcţia motoare necesară îndeplinirii unei sarcini. O angajare individuală în
activităţi practice concentrează atenţia pe scopul activităţii şi mai puţin pe
gesturile necesare pentru realizarea obiectivului propus.
Activităţile
practice utilizate în terapia ocupaţională are un scop terapeutic. Steinbeck
afirmă că pacientul antrenat într-o activitate practică este motivate să
execute mişcarea pe o perioadă mult mai lungă, decât un exerciţiu analitic.
Activităţile
practice din terapia ocupaţională au următoarele obiective terapeutice:
-
să dezvolte şi să menţină forţa, rezistenţa, toleranţa
la efort, mobilitatea, coordonarea.
-
Să utilizeze mişcări automate şi voluntare în timpul
executării unor sarcini direcţionate spre un anumit scop;
-
Să utilizeze deprinderile profesionale ale bolnavului;
-
Să amelioreze senzaţia, percepţia şi funcţia cognitivă;
-
Să îmbunătăţească socializarea şi să susţină echilibrul
emoţional al pacientului;
-
Să crească independenţa bolnavului în desfăşurarea
rolurilor sale ocupaţionale.
In selectarea activităţilor practice cu importanţă pentru
pacientul se va porni de la configuraţia activităţilor individuale ale
pacientului. (Cynkin) A fost conceput un model care include informaţii despre
istoricul educaţional şi profesional al pacientului; interesele personale,
preocupările din timpul liber. Dacă pacientul este un bolnav ambulator aflat
într-o fază avansată de recuperare, orarul zilnic prezent va fi comparat cu cel
anterior instalării deficitului.
Informaţiile
se vor obţine de la pacient, familie, prieteni, apropiaţi. Acestea cuprind:
Numele…. Vârsta….. Sexul
Istoricul educaţional
- Până
la ce nivel a urmat studii
- Ce fel
de scoli a absolvit
- Subiectele
de interes din şcoală
- Subiectele
pe care nu i-au plăcut
- Dacă
i-a plăcut sau nu şcoala
- Activităţile
din timpul liber în anii de şcoală
- Grupul
social la care aparţinea subiectul
- Nivelul
educaţional al părinţilor
- Eventualele
planuri de viitor privind educaţia
- proiecte
privind cariera profesională
Istoricul profesional
- Ultima
meserie practicată
- Profesii
anterioare
- pregătire
profesională specială
- ce
agreează şi ce nu din meseria pe care o practică
- Ce
meserie i-ar plăcea cel mai mult
- Preferinţă
de a lucra singur sau împreună cu alţii
- Dacă
lucrează singur sau în echipă
- Relaţiile
cu colegii de muncă
- Cine
supraveghează desfăşurarea activităţilor profesionale
- Planuri
de viitor privind munca şi eventual schimbarea meseriei
Activităţi din timpul liber
- Interesul
privind sportul, jocurile, alte hobby-uri
- Participări
la activităţi, jocuri sportive, hobby-uri
- Alte
activităţi de care ar fi interesat
Influenţe culturale
- Grupul
cultural în care pacientul se identifică
- Descrierea
tradiţiilor culturale semnificative pentru pacient (practici religioase,
sărbători de familie, festivităţi, îmbrăcăminte)
- Credinţe
specifice despre sănătate şi boală
- Descrierea
lucrurilor care au mare importanţă şi sunt valoroase pentru pacient
(maşini, bijuteriile, jucării, tablouri, tradiţii de familie au noţiuni
abstracte: onestitatea, integritatea morală etc.)
Orarul zilnic. Se va nota orarul zilnic al
pacientului într-o zi tipică din săptămână şi într-o zi de week-end, detaliat,
oră de oră.
Rolurile ocupaţionale. Se vor înregistra toate rolurile
ocupaţionale ale pacientului: ex. Monitor, soţ, frate etc.
Balanţa activităţilor. Se va nota procentual timpul utilizat
de pacient pentru fiecare din acţiunile ocupaţionale (autoîngrijire, activităţi
casnice, îngrijirea copiilor etc.) sarcinile pe care pacientul trebuie să le
îndeplinească în raport cu etapa de viaţă în care se află.
2.Analiza activităţilor. Pentru a selecta cele mai adecvate activităţi
terapeutice, trebuie făcută o analiză atentă a activităţilor pacientului.
Activităţile practice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie orientate spre un anumit
scop;
- să aibă importanţă pentru
pacient;
- să implice participarea mintală
şi fizică a pacientului;
- să fie adaptabilă, gradabilă,
adecvată vârstei pacientului;
- să dezvolte deprinderi care să
favorizeze creşterea performanţelor ocupaţionale.
3. Adaptarea activităţilor se va face la nevoile
specifice ale pacientului, de ex. pacientul trebuie învăţat să mănânce cu o
singură mână, folosind o atelă cu ajutorul căreia să apuce un tacâm.
4. Gradarea activităţilor se referă la alegerea unui
ritm adecvat şi modificarea sa în funcţie de performanţa maximă a bolnavului.
Se vor evita mişcările nenaturale şi rezistenţa excesivă opusă mişcărilor,
deoarece pacientul nu se va mai concentra pe finalitatea activităţii, ci pe
mişcările componente, ceea ce va reduce satisfacţia pacientului privind
performanţele activităţii.
Gradarea
activităţilor are ca scop:
-
creşterea forţei musculare, a mobilităţi, rezistenţei
şi toleranţei;
-
creşterea coordonării;
-
dezvoltarea deprinderilor sociale, cognitive şi de
percepţie.
a) Forţă
musculară poate fi gradată prin creşterea rezistenţei:
-
schimbarea planului mişcărilor din planul fără
gravitaţie în contragravitaţie şi prin adăugarea de greutăţi;
-
folosind instrumente cu greutate crescândă;
-
gradând textura materialelor, de la moale la rezistent,
de la fin , la aspru;
-
schimbarea cu o altă activitate mai mult sau mai puţin
rezistentă. Ex. Ataşarea de gâtul mâinii a unui săculeţ cu nisip creşte
rezistenţa la mişcarea braţului în timpul coaserii macrameului.
b) Mobilitatea
articulară. Activităţile pentru menţinerea sau creşterea mobilităţii pot fi
gradate prin poziţionarea materialului sau a echipamentului, astfel încât să
solicite o mai amplă mişcare articulară.
Ex. Poziţionarea unei table de şah
mari în plan vertical pentru a obţine unghiul dorit de flexia a umărului î
timpul jocului.
c) Rezistenţă
şi toleranţa. Rezistenţa poate fi gradată prin trecerea de la muncă grea la
muncă uşoară şi creşterea duratei activităţii.
Creşterea toleranţei la mers şi
poziţia ortostatică se face prin creşterea timpului de activitate care se
desfăşoară în picioare şi prin creşterea duratei şi distanţei în activitatea ce
necesită mers.
d) Coordonarea
şi controlul muscular pot fi gradate prin reducerea mişcărilor grosiere
rezistente şi creşterea mişcărilor de fineţe necesare în timpul activităţilor
propuse. Ex. Progresie de la tăiatul lemnelor cu fierăstrăul la folosirea unui
ferestrău de bijutier.
e) Deprinderi
sociale, percepţiile şi cognitive. Pentru gradarea deprinderilor cognitive,
programul de tratament începe cu activităţi simple, în una sau două etape, care
solicită un nivel minimal de judecată, elaborarea de decizii şi capacitatea de
rezolvare a problemelor.
Pentru a grada deprinderile
sociale, iniţial pacientul va fi antrenat în activităţi în care interacţionează
numai cu terapeutul, apoi cu încă un alt pacient şi în final va participa ;a
activităţi în grup.
In
cadrul grupului, terapeutul poate să faciliteze progresia pacientului de la
etapa de observator la cea de participant şi apoi de lider al grupului. Terapeutul
va reduce supravegherea şi ghidarea pacientului dându-I un grad crescut de
independenţă.
Selecţia
propriu zisă a activităţilor
In tratamentul disfuncţiilor
fizice se selectează activităţi care se refacă funcţia mobilă. Aceste activităţi
trebuie să aibă anumite caracteristici:
-
Trebuie să antreneze mai ales mişcarea, decât poziţia
articulaţiilor afectate, deci să permită contracţia şi relaxarea alternativă a
muşchilor şi să permită mişcarea articulară pe toată aria de mobilitate.
-
Trebuie să asigure repetivitatea mişcărilor de un număr
controlabil de ori pentru a fi în beneficiul bolnavului.
-
Trebuie să permită gradarea mai multor parametrii, cum
ar fi: rezistenţa, amplitudinea, coordonarea, complexitatea.
In activităţile practice sunt folosite
exerciţii active şi rezistive; exerciţii pasive şi active asistate sunt mult
mai greu de aplicat.
Activităţile
selectate trebuie să suscite interesul pacient; activitatea va fi mult mai
eficientă dacă se oferă solicitarea pacientului.
Activităţi
facilitatoare sunt activităţi simulate create de terapeut pentru a realize
o etapă intermediară a tratamentului. Nu sunt considerate activităţi practice
deoarece nu au un scop intrinsec, o finalitate practică prin care să angajeze
participarea fizică şi mintală a pacientului. Ele au scopul de a antrena nişte
scheme de mişcare, nişte deprinderi senzorial motorii, perceptuale şi cognitive
necesare bolnavului pentru a activa acasă şi în comunitate.
Modalităţile
complementare sunt metode preliminare activităţilor practice şi au ca scop
pregătirea pacientului pentru performanţa ocupaţională.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu