Metodologia de lucru în terapia ocupaţională

Alcătuirea planurilor de lucru în terapia ocupaţională se desfăşoară pe trei niveluri de probleme:

1-      determinarea scopului final.

2-      Identificarea ariei de performanţă.

3-      Identificarea deficitelor din componenta de performanţă.

1)      Scopul final pe termen lung al asistenţei care urmează să fie aplicată, se stabileşte de pacient-familie şi terapeut. Pacientul şi familia îşi expun opţiunile pentru acele aspecte ale vieţii bolnavului considerate ca necesare de a fi recâştigate cu prioritate. De exemplu:

-          să nu fie o povară prea mare pentru familie;

-          să poată să se îngrijească singur;

-          să poată munci măcar cu program redus;

-          să poată să-şi cunoască copiii;

-          să poată efectua anumite activităţi în gospodărie etc.

Tratamentul trebuie să limiteze dorinţele exagerate, care nu sunt în corcondantă cu capacităţile fizice şi cognitive reale ale pacientului..

2)      Identificarea ariei de performanţă” reprezintă domeniul în care pacientul işi realizează „scopul final”. Ariile de perofmanţă sunt:

-          activităţile vieţii zilnice (ADL);

-          activităţile de muncă (profesionale);

-          activităţile de agrement, petrecerea timpului liber, hobby-uri.

Scopul final al pacientului se poate încadra în 1,2 sau în toate cele trei arii de performanţă.

3)      Identificarea deficitelor din „componentul de performanţă” este necesară pentru determinarea dificultăţii sau incapacităţii de a realiza scopul din aria de performantă. Stabilirea restantului funcţional se face prin evaluarea pacientului ocupaţional.

Există 3 mari „componente de performanţă”:

1. Componenta senzomotorie, cuprinde toate aspectele legate de funcţiile motorii şi senzitivo-senzoriale:

-          aspecte neuromusculare: activităţile reflexă, amplitudine de mişcare, forţă şi reziztenţă, echilibru etc.

-          aspecte de integrare senzorială: tactilă, proprioceptivă, vizuale, auditive, vestibulară.

-          Aspecte motorii: toleranţă la efort, coordonare, control motor, abilitate, mers etc.

2. Componenta cognitivă apreciază calităţile proceselor cerebrale: memoria, atenţia, abstractizarea, orientarea, gândirea, capacitatea de calcul etc.
3. Componenta psihosocială este apreciată prin cele 3 elemnte ale acesteia:

-          elementul psihologic: aprecierea de valori, de interes, autoconcepţie, iniţiere de activităţi, stări de indiferenţă etc.

-          elemente sociale: comportament social, comunicare cu cei din jur, modalităţi de ....., activitătile de grup etc;

-          elemente de autoîngrijire, de exmplu aspectul exterior fizic -  nu se referă la ADL-uri.

Pe baza analizei „componentelor de performanţă” terapeutul va alcătui programul de lucru. Stabileşte de asemenea termenele de perioade scurte pentru atingerea obiectivelor ariei de performanţă.

            Terapia ocupaţională propunesă rezerve aspecte esenţiale pentru o anumită ocupaţie şi ignoră deficienţele care nu interferează cu realizarea scopului final. Priorităţile terapeutului sunt reprezentate de acele componente de performanţă, care se implică direct cu nivelul de independenţă necesar ariei de performanţă dorită.

            Pe parcursul desfăşurării activităţilor terapeutice pacientul va fi rezolvat: se vor aprecia obiectivele atinse se vor putea  atinge altele sau se vor face schimbări în metodele aplicate.

Terapia prin muncă. Munca are un rol prioritar în viaţa omului, pierderea capacităţii de muncă având urmări negative importante:

-          schimbarea statului de viată;

-          senzaţia de dependenţă, care duce la depresie;

-          scinderea resurselor economice.

Terapia prin muncă

            Munca are un rol prioritar în viaţa omului, pierderea capacităţii de muncă având urmări negative importante:

-          schimbarea stilului de viată;

-          senzaţia de dependenţă, care duce la depresie;

-          scăderea resurselor economice;

-          dezadaptarea socială, izolare;

-          pierderea stimei fată de sine etc.

Activităţile de muncă fac parte din activităţile esenţiale de terapie ocupaţională.

In anul 1923, programul de recuperare prin activităti de muncă a fost denumit „Work – Hardening = WH = străduindu-te în sau prin muncă, iar din 1970 acest program a devenit obligatoriu în recuperarea bolilor din diverse cauze.

            Comisia americană de acreditare a facilităţilor de reabilitare defineşte WH ca fiind programul de tratament bine structurat, cu scop precis, individualizat, având drept obiectiv maximilizarea obligaţiilor unei persoane pentru a se putea întoarce la muncă.

            In funcţie de starea funcţională a pacientului, WH îl pregăteşte pentru:

-          întoarcerea la vechea muncă;

-          întoarcerea la o muncă asemănătoare, dar modificată în unele elemente;

-          întoarcerea la o cu totul altă muncă, adică reprofesionalizare.

Organizarea WH trece prin mai multe etape:

I.                   Analiza meseriei

Trebuie cunoscute în etaliu cerinţele la locul de muncă pentru muncitori: poziţie, manevre, urcat-coborât scări, împins-tras-ridicat obiecte etc; condiţiile senzoriale: vedere, auz, miros, condiţiile psihologice: capacitatea de acomodare la mediul de muncă: factorii localo de risc: efort, frig, poluare, postură, zgomot.

II.                Stabilirea toleranţei la muncă se realizează în baza actelor asupra capacităţii funcţionale a pacientului: a sechelelor lăsate de boală, sau de accident, precum şi de starea de sănătate generală a acestuia (diabet, boli coronariene, hepatice, renale).

Evaluarea toleranţei la muncă va fi fizică, cognitivă şi psihică, ţinând cont de vârstă, nivel cultural, motivaţie (in SUA) – elementele obligatorii de evaluare a toleranţei la muncă sunt:

-          starea aparatului locomotor;

-          starea aparatului cardiovascular;

-          starea aparatului respirator;

-          starea cognitivă;

-          starea comportamentală şi de atitudine;

-          capacitatea funcţională de muncă;

-          starea vocaţională.

Evaluarea durează câteva ore şi se continuă 1-2 zile.

III.             Alcătuirea WH (work hardining) individual

Pe baza actelor obţinute, etapa următoare constă în stabilirea de către terapeut împreună cu pacientul, a planului de lucru. Acesta îşi propune următoarele scopuri:

-          creşterea progresivă a duratei de lucru zilnică, pe măsura creşterii torelanţei (se începe cu 2 ore pe zi);

-          creşterea gradului şi pe rând a capacităţilor fizice deficiente;

-          ameliorarea posturilor şi biomecanicii corpului, în timpul muncii;

-          dezvoltarea unor strategii pentru controlul durerilor când acestea există, prin medicaţie, poziţii;

-          dezvoltarea abilitătilor de autoîngrijire la locul de muncă, de a evita incidentele şi accidentele, de a şti când trebuie să solicite ajutor pentru executarea unor manopere;

-          dezvoltarea unui comportament corect la locul de muncă: punctualitatea, atitudine, respectarea standardelor etc.

IV.             Punerea în aplicare a planului WH. Pentru aceasta există trei modalităţi:

1 – aplicarea ca atare a tuturor condiţiilor pentru exercitarea unei munci;

2- aplicarea doar, parţială a muncii;

3- simularea muncii.

WH se organizează în spital în ateliere speciale, în centre de recuperare, în bazele de terapie ocupaţională sau chiar la locul de muncă al pacientului.

Avantajele metodei:

-          pacienţii realizează că sunt capabile şi pregătiţi să reintre în muncă, mai rapid şi în deplină securitate;

-          patronii au încredere că angajatul lor va face faţă sarcinilor şi î acelaşi timp va plăti mai puţine compensaţii materiale.

-          Casele de asigurări vor plăti şi de mai puţin;

-          Medicii de întreprindere sau de medicina muncii vor obţine de la serviciul terapiei ocupaţionale o documentaţie completă asupra abilităţlor fizice şi psihice ale pacienţilor.