Terapia ocupaţională este
un mijloc terapeutic care utilizează activităţi productive şi corporale pentru
restabilirea capacităţii funcţionale normale sau dezvoltarea compensatorie a
funcţiilor restante sănătoase, precum şi pentru neutralizarea tulburărilor de
comportament, încât individul să poată să se autoservească, deplasa cu mijloace
de transport speciale sau în comun, să practice anumit jocuri, sporturi,
activităţi zilnice (ADL) sau chiar să-şi exercite profesia.
Obiectivele terapiei ocupaţionale sunt:
- Educarea sau
reeducarea motorie;
- Educarea sau
reeducarea gestuală. In cazul reeducări corectează, simplifică sau
automatizează gesturile deficitare sau incorecte (readaptare funcţională)
pentru asigurarea independenţei psihosociale a individului.
- Atenuarea şocului
psihic la revenirea pacienţilor în societate, prin trecerea de la
inactivitate forţată la activităţi crescute;
- Stimularea
gândirii pozitive;
- Stimularea
încrederii în sine şi crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea
firească a personalităţii, acest scop apare pregnant în cazul persoanelor
cu handicap major: malformaţii congenitale; infirmitate motorie cerebrală;
sechele poliomelitice; paraplegii postraumatice, alte boli cu caracter
invalidant.
Prin terapia ocupaţională se urmăresc efectele:
·
Promovarea
unei mişcări a cărei forţă şi amplitudine vor creşte treptat. Prin işcare se
efectuează deplasarea unui segment corporal (de exemplu a unei membru în raport
cu celălalt); mişcarea este rezultantul acţiunii unei muşchi stimulat de
contracţia muşchilor sinergice).
·
Promovarea
unui ansamblu de mişcări utilitare care iniţiază şi dezvoltă alte calităţi ale
muşchiului, mai fine şi mai elaborate şi care solicită participarea susţinută a
sistemului nervos; e vorba de viteză, ritm, ..., economie, armonie (psihomotrici).
In caz de eşec ireductibil, se vor folosi compensaţiile.
Terapia ocupaţională are două determinări: -
specifică funcţională;
- nespecifică, globală (sau
ocupaţională).
Activităţile practice
utilizate sunt sistematizate cu mai multe clase, terapeutul recomandând
practicarea unei sau mai multor clase – recomandarea este procedată de un bilanţ complex, şi anume:
-
bilanţ
cutanat, important în condiţiile aplicării unor proteze sau orteze;
-
bilanţ
neurologic;
-
bilanţ
funcţional care cuprinde: bilanţ articular, muscular, al aptitudinilor gestuale
şi al nivelului de independenţă în viaţa cotidiană (autoîngrijire, autoservire
posibilităţi de comunicare şi deplasare);
-
analiza
efectelor activităţilor susceptibile de a fi realizate din punct de vedere
cinetic, organe şi fiziologic;
-
alegerea
scopului activităţii practice;
-
obţinerea
acordului şi a participării pacientului.
Indicaţii metodice:
- Să fie profesia
pacientului sau, dacă e posibil, o ocupaţie obişnuită, cunoscută:
tricotat, brodat, tâmplărie, împletit de nuiele ş.a.
- Să fie simplă,
uşor de înţeles şi de executat;
- Să fie utilă, iar
produsele să poată fi comercializate;
- Să fie adaptată
caracteristicilor ergofuncţionale ale segmentelor care trebuie recuperate
(Ex. pe recuperarea mâinii se vor indica activităţile cu solicitarea
prehensiunii);
- Să fie variată
pentru a evita monotonia;
- Să fie executată
în grup, pentru a avea emulaţia;
- Să solicite efort
progresiv: ritmul şi intensitatea activităţilor să cunoască, iar
perioadele de repaos să se scurteze;
- Intregul proces al
muncii va fi îngreunat prin mijloace specifice cazului: instrumente din ce
în ce mai grele, manevrabile din poziţii din ce în ce mai dificile,
materiale de prelucrând din ce în ce mai rezistente, activităţi practice
din ce în ce mai fine.
In acest fel pacientul îşi redobândeşte
capacitatea funcţională şi de muncă normală sau cât mai aproape de normal.
- Să se execute
permanent sub supravegherea cadrelor de specialitate pregătite tehnic şi
cu calităţi pedagogice ce le recomandă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu