TERAPIA OCUPAŢIONALĂ – ISTORIE ŞI FILOZOFIE

Autor: Prof. ANN CARNDUFF – secretar European Network of Occupational Therapy Higher Education (ENOTHE – www.enothe.hva.nl)

Terapia ocupaţională este o profesie a secolului al XX-lea, deşi filosofia şi raţiunile pe care se bazează au o istorie îndelungată. Utilizarea terapeutică a activităţii şi mişcării a fost apreciată de la începuturile civilizaţiei. Pot fi găsite referiri la importanţa ocupaţiei în sănătate în literatura antică a Greciei, Persiei, Egiptului şi Chinei. În povestea lui Homer despre Hephaistos, nobilului zeu meşteşugar, care era şchiop, i-au fost dăruite unelte de către Thetis pentru a-i permite să devină meşter în ”muncă prea-iscusită”.
În Roma antică se susţinea despre Epidaurus că alina delirul prin cântece, farse şi muzică. Mai târziu, pe măsură ce medicina s-a dezvoltat ca disciplină – în jur de 1100 se poate găsi literatură care arată că activităţi precum ţesutul sau echitaţia erau utilizate pentru a îmbunătăţi starea de sănătate.

Totuşi, majoritetea autorilor sunt de acord că profesia de terapie ocupaţională îşi are rădăcinile în dezvoltările din domeniul psihiatriei din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Înainte de secolul al XVIII-lea, pacienţii bolnavi psihic erau alienaţi în case de nebuni – erau văzuţi ca răi şi pedepsiţi. Tratamentul-pedeapsă includea biciuirea, înlănţuirea de ziduri, vomitarea provocată, sângerări abundente şi dietă strictă. Doctorii oraşelor au schimbat toate acestea – Pinel în Paris şi Tuke în York. Aceşti oameni au îndepărtat lanţurile bolnavilor psihic şi i-au încurajat să îşi recâştige autocontrolul prin ocupaţie. Tuke a recunoscut că „în sine, munca posedă o putere de constrângere superioară tuturor celorlalte forme”.
Metoda umană de tratare a persoanelor bolnave psihic a devenit cunoscută drept TRATAMENT MORAL. Se accentua mediul pacientului şi situaţia de viaţă. Mediul fizic, temporal şi social era modificat de aşa natură încât să corecteze obiceiuri de viaţă greşite şi să regenereze altele noi. Prin munca unui număr de oameni dinamici şi dedicaţi, tratamentul moral a fost aplicat în toate ariile de tratament a bolnavilor psihic sub auspiciile unei noi profesii care a ajuns să fie numită terapie ocupaţională. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, un tip de terapie ocupaţională era practicat în multe ţări în principal de doctori. Cum a devenit o profesie de sine stătătoare.
Probabil cea mai influentă persoană în dezvoltarea terapiei ocupaţionale a fost ABOLPH Meyer – un umanist şi un neuropatolog, profesor de psihiatrie la Universitatea John Hopkins – Baltimore. El a afirmat că „utilizarea corectă a unei ocupaţii recompensatorii pare să fie problema fundamentală a tratamentului unui pacient neuro-psihiatric.” El credea că „a face, acţiunea şi experienţa înseamnă a fi”.
Doi arhitecţi, un profesor, un asistent social, o asistentă medicală şi un doctor au înfiinţat Terapia Ocupaţională (TO) în SUA. Este interesant dacă te gândeşti la domeniile în care terapeuţii ocupaţionali muncesc în ziua de azi.
Prima carte scrisă în 1905
UK – Peg Fulton – Aberdeen – psihiatrie
Prima şcoală – Dr. Elizabeth Casein – Dorset House
Până în anii 50 TO încă urmează direcţii umanitare – umane, holistice, ce considerau persoana ca întreg. Holismul Meyers care cerea perspectiva omului în interacţiune cu mediul şi-a pierdut influenţa în reducţionismul medicinei. Terapeuţii ocupaţionali păreau să creadă că o legătură strânsă cu medicina le conferea credibilitate astfel încât foloseau limbaj medical şi tratamentul lor a devenit reducţionist – nu se menţiona calitatea vieţii, echilibrul ocupaţiilor, etc. Tratamentul se concentra pe partea corpului care nu funcţiona la capacitate – ignora persoana ca întreg.
Totuşi, în acelaşi timp, TO a început să producă specialişti / gânditori. Mary Reily a condus la apariţia unei noi paradigme pentru TO. Ea a definit comportamentul ocupaţional ca întregul continuum de dezvoltare al jocului şi muncii.
Betty Yerxa 1966 – Ştiinţa ocupaţională
În anii 1990 reafirmarea paradigmei OT ca ocupaţional trece la angajarea în industrie, poştă, poliţie, şcoli, închisori, etc.
La începutul anilor 1990 a fost evidentă dezvoltarea unei discipline a ştiinţei ocupaţionale în USC (YERXA, CLARK, WILCOCK) – această ştiinţă se ocupă de forma, funcţia şi sensul ocupaţiei. Se ocupă cu înţelegerea oamenilor ca fiinţe ocupaţionale. Yerxa (1993) a fost un prim promotor al acestei ştiinţe crezând că oferă un nou mod de a înţelege natura ocupaţională a fiinţelor umane şi cum aceasta poate mări potenţialul şi creşterea umană. Clark (1993) a extins aceste idei construind o bază de cunoştinţe pornind de la programe doctorale de studiu.
De-a lungul dezvoltării prezentate mai sus, filosofia profesiei a dezvoltat, spre exemplu, convingeri şi valori care susţin profesia. Următoarele afirmaţii publicate de COT rezumă filosofia ei aşa cum este astăzi.
Filosofia de bază a terapiei ocupaţionale este în acord cu modelele de sănătate care se concentrează pe ocuparea indivizilor în a deveni conştienţi de propria putere prin obţinerea de deprinderi de viaţă care le dau un sentiment mai profund de control personal. Se ocupă cu întreaga gamă de activităţi care dau sens vieţii, prin determinarea de roluri, valori, obiceiuri şi rutine. Aceste aspecte care ne conturează vieţile şi care oferă ingredientele vitale care contribuie la un sentiment de bună stare.